Ți s-a întâmplat vreodată să auzi lucruri dure sau jignitoare la adresa ta și să ți se spună că acela este doar adevărul? Este trist faptul că în numele „sincerității” unii oameni se cred îndreptățiți să fie lipsiți de tact și respect.
A fi sincer, nu înseamnă a fi nepoliticos sau lipsit de scrupule. Cred că este destul de evident faptul că putem fi sinceri și totuși, să respectăm sensibilitatea și libertatea de gândire a fiecăruia și să transmitem „adevărul”, oricât de dur ar fi, într-o manieră mai elegantă.
Am rămas destul de șocată tot auzind oameni care își justifică acțiunile și cuvintele jignitoare, sub egida unui pseudo-adevăr. În primul rând ce înseamnă „adevăr”? O percepție subiectivă pe care tu o ai și vrei sub orice preț să mă convingi să o accept, intrând în sufletul meu cu forța?!
Oare acest adevăr, de care tot vorbești este la fel de adevărat ca cel pe care îl vede un alt om, cu o concepție diferită despre viață? Și dacă este diametral opus, se mai poate numi adevăr?!
Răspunsul meu către oamenii care s-au folosit de „acest fals adevăr” pentru a jigni persoanele din jur:
Dacă oamenii ajung să își piardă încrederea în tine, după ce le-ai aruncat niște cuvinte nepotrivite într-un anumit context, nu înseamnă că ei te urăsc, iar tu ești un geniu neînțeles aflat într-o continuă contradicție cu ceilalți muritori. Dacă oamenii pleacă de lângă tine, după ce ai fost „sincer”, este pentru că au dreptul la respectul de sine.
E absurd să te consideri un filosof și să dai vina pe cei care nu acceptă un mod bădăran de a-ți expune punctul de vedere. Poate te crezi apărat de faptul că ceea ce crezi că știi este cert pentru tine, poate ești convins de propria concepție despre lume, cu toate acestea, faptul că asociezi sinceritatea cu răutatea, e destul de trist.
Sunt profesori care cred că dacă îi spun copilului celebrele cuvinte: „Ești prea naiv. Nu vei realiza nimic în viață!” ei spun un mare adevăr.
Trag concluzii bazate pe ceva parțial cert (faptul că rămâne în urmă față de colegii lui, de exemplu) fără să cunoască în detaliu viața acelui copil, trăirile, luptele lui. Și chiar dacă ar ști câteva lucruri despre el și ar considera că vorbesc în cunoștință de cauză, este total irelevant!
Oricât de „prostuț” ar părea acel copil, scrie oare în ochii lui dacă singurul lui scop este să supraviețuiască, să își ajute familia, să muncească poate?
Scrie oare pe fruntea lui, dacă nu se poate concentra din cauza unor probleme de sănătate, din cauza unor părinți alcoolici sau abuzivi, scrie oare undeva dacă a fost hărțuit sau nu de colegii lui sau orice alt lucru cu care ar putea să se confrunte?
Totuși acești oameni ignoră egalitatea de șanse, istoricul lui, ignoră sentimentele lui, ignoră faptul că ar putea să îl ajute să zboare și să vadă lumea, iar în acel moment îi taie aripile cu cruzime prin niște cuvinte dure, dar hei… erau sincere.
Te deranjează adevărul, copile? Asta e, nu ai decât să-l accepți. Nu-mi pasă (cuvinte care mi-au fost adresate)
E interesant cum, sub scutul unei admirate virtuți (sinceritatea), oferim un verdict subiectiv, lipsit de orice urmă de compasiune.
Măcar de ar fi complet real ceea ce spui!
Sunt oameni care se cred mai înțelepți pentru faptul că ei sunt “direcți și sinceri” și wow, ce calitate impresionantă să crezi că ești special fiindcă „nu toți vor spune asta în față” iar tu o faci!
Poate cei cărora le expui defectele, deja le cunosc și nu au nevoie de critici, ci de soluții, de o abordare pozitivă. Poate cei pe care crezi că îi înțelegi sau îi citești din câteva lucruri pe care le-ai observat, își doresc să audă un sfat, de fapt, dar felul în care tu îl transmiți, distruge orice posibilitate de comunicare.
Și mai mult decât atât, cred că este extrem de inteligent din partea ta, oricine ai fi tu dacă faci asta, să ai așteptări ca oamenii să îți asculte cuvintele și opiniile, fără să se simtă jigniți însă tu nu ai această „abilitate”, de a asculta un feedback spus într-un mod urât.
Doar vrei să arunci cu bolovanii dreptății și sincerității, nu să îi și primești pe cei care te vizează. Adevărul pe care îl tot propovăduiești, nu poate fi luat în considerare dacă sursa ta de informare este ce ai auzit de la alții sau ceea ce ți s-a părut ție că ar putea fi.
Un om care crede că știe „mai bine viața ta decât tine însuți”, oricât de informat ar fi, niciodată nu va avea capacitatea de empatie și nu va înțelege cu adevărat trăirile tale.
Dacă te-ar cunoște măcar pe jumătate, pe cât crede că te cunoște, ar ști să îți vorbească astfel încât să te simți înțeles și auzit, nu lovit și umilit în fața unei clase. Însă, ceea ce nu știe persoana convinsă de sinceritatea sa, este cine ești și nici nu va putea ști vreodată.
Un articol scris pentru psihologiadeazi, de: Serena Sima
