Foarte mulți oameni, în special tinerii și adolescenții adoră să transforme iubirea într-un joc de cucerire. Un joc în care cetatea nu se predă ușor, iar competitorul este atras și motivat de nivelul ridicat de dificultate al “luptei”.
Este în tendința umană de a prețui, ceea ce se câștigă greu. Cu toate acestea, relațiile interumane nu ar trebui privite superficial și tratate ca pe un joc în care unul pierde iar celălalt câștigă. Viața și viitorul unui om, nu sunt un joc.
În multe relații, se apelează la manipulare, atât conștientă cât și inconștientă. Poate chiar și tu ai făcut asta la un moment dat în viață, fără să-ți dai seama.
Nevoia de a fi iubit, te poate face să spui sau acționezi într-o manieră în care scopul nu este de a fi sincer față de tine și față de partener, ci de a-l convinge pe celălalt de faptul că tu ești persoana potrivită.
Ideea în sine de a vrea să impresionezi pe cineva, are la bază un scop egoist, chiar dacă poate pare inocentă. Este mai demn să fii cine ești, indiferent ce va crede persoana cealaltă și indiferent cât de mult îți dorești să te placă. Să fii tu, iar celălalt să decidă singur, fără să îl influențezi în vreun fel, dacă te admiră sau nu.
În alte situații, un individ acționează astfel încât să pară că nu este prea interesat de persoana iubită, doar pentru a face-o să fie mai atrasă.
Acest joc al “vânătorii” poate fi extrem de nesănătos, în primul rând pentru că celălalt va fi într-un continuu șah emoțional, neștiind ce să facă, neștiind dacă este iubit sau nu, neștiind dacă iubește cu adevărat sau doar își dorește ceea ce nu are.
Simpla nevoie de a fi dorit de celălalt, se poate transforma într-un adevărat supliciu pentru persoana, față de care se recurge la tactici psihologice de manipulare.
Dacă iubești cu adevărat, nu îți dorești ca persoana iubită să se simtă respinsă, nedorită sau neapreciată, doar pentru a face-o să creadă că tu deții controlul.
Atunci când îi transmiți ideea că tu poți trăi foarte bine fără ea, de parcă nu ar fi o persoană importantă în viața ta, de parcă ar fi atât de ușor să o înlocuiești, nu o faci să te iubească mai mult.
O faci să fie ori dependentă, din teama de a nu fi abandonată, ori o înstrăinezi devenind rece și nepăsătoare. Acest joc de „te vreau, nu te mai vreau” poate fi extrem de periculos, transformându-se în abuz emoțional în cele din urmă.
Diminuarea și ignorarea emoțiilor tale de către celălalt este tot o formă de abuz, întrucât persoana care pretinde că te iubește, nu te ascultă cu adevărat și îți transmite faptul că este doar vina ta pentru ceea ce simți, acuzându-te de faptul că ești suprasensibil sau că ai reacții exagerate.
Mai mult decât atât, o persoană care te umilește constant în privat sau în fața celorlalți, deși știe că te deranjează și folosește „simțul umorului” ca scuză pentru a-și demonstra superioritatea, nu știe să te iubească sau să te respecte.
Un alt semn al abuzului psihologic este și indisponibilitatea din punct de vedere al sprijinului emoțional. Partenerul de viață ar trebui să te susțină la bine și la greu, la fel cum și tu ai ales să faci asta atunci când ai intrat în relație.
Dacă este lângă tine doar atunci când ești bine și se distanțează când treci prin perioade dificile, fiind rece și nepăsător, nu îți este partener. Practic te folosește.
Nu poți iubi doar la bine și fugi la greu, folosind scuza iubirii de sine. Faptul că renunți la un om din cauză că trece printr-o perioadă dificilă și se confruntă cu niște probleme emoționale care nu îți plac, nu înseamnă că ești îndreptățit să o abandonezi, fiindcă așa îți este ție mai bine.
Atunci când vezi un om rănit pe stradă, ar trebui să îi oferi primul ajutor, chiar dacă asta înseamnă să pierzi din timpul și energia ta.
Dacă treci mai departe fără să te implici, nu înseamnă iubire de sine fiindcă te-ai ales pe tine, înseamnă egoism, lipsă de empatie și cinism.
În relațiile problematice ( tip: azi împreună, mâine nu ) majoritatea indivizilor ajung să recurgă la psihologia inversă pentru a fi din nou cu persoana peste care nu au reușit să treacă.
Poate nu este atât de greșit să îți dorești ca cineva să se întoarcă, însă este greșit dacă încerci să te răzbuni folosind o altă persoană, dacă încerci să induci sentimente de gelozie celuilalt ieșind cu oameni noi, dacă îți dorești ca celălalt să sufere prin falsa ta fericire.
Este greșit să faci orice pentru a-i demonstra unei alte persoane ceva, în primul rând pentru că te pierzi pe tine însuți și în al doilea rând pentru că atunci când vă împăcați nu va fi o conexiune reală.
În fond, relația nu va mai fi bazată pe iubirea sinceră, ci pe nevoia psihologică de a avea ceva ce ai pierdut și față de care îți vei pierde din nou interesul atunci când îl vei obține.
Din acest motiv, nu ar trebui niciodată să recurgi la tactici psihologice pentru a face pe cineva să te iubească, fiindcă nu te va iubi, doar va crede că o face.
Iubirea nu ține de orgoliul de a obține ceva greu, nici de atracția față de indiferență, nici de nevoia de a fi iubit.
Iubirea reală există în sinceritate, în autenticitate, în iertare, solidaritate, în empatie, în dăruire de sine. Iubirea nu este un simplu joc.
Iubește fiindcă alegi să iubești, în mod demn, fără să recurgi la jocuri psihologice. Iubește real!
Un articol scris pentru psihologiadeazi, de: Serena Sima
