Uneori, oamenii încep să îmbătrânească din voință proprie, chiar dacă nu își dau seama de asta…
Uneori sufletul nostru îmbătrânește mai repede decât trupul. Și nici măcar nu observăm…
Dacă în societate există anumite reguli nescrise legate de vârsta bătrâneții – de exemplu, după 50 de ani ești considerat bătrân, sau în familie bătrânețea însemna momentul în care deveneai bunic, când ieșeai la pensie sau nu mai puteai avea copii , oamenii preiau aceste tipare fără să-și dea seama. Și încep, de fapt, să grăbească procesul de îmbătrânire.
Mai mult decât atât, oamenii fac gesturi concrete pentru a se transforma în bătrâni. Ați observat cum, în filme, actorii tineri îi interpretează pe cei vârstnici?
Se cocoșează, lasă mâinile căzute, merg legănați, vorbesc cu o voce slabă, își schimbă expresia feței și se îmbracă cu haine sobre, specifice vârstei.
Aceste gesturi exterioare și roluri, cultivate și în societate, semnifică renunțarea la hainele colorate și la aspectul viu. Femeile poartă baticuri, șorțuri închise la culoare, aleg haine gri sau negre ca semn că sunt „bătrâne” – adică nu mai au nevoie de nimic de la viață, doar își trăiesc zilele rămase.
Toate aceste tipare trăiesc în subconștientul nostru. Există semne clare care arată că începi să te transformi, fără să vrei, în bătrân sau bătrână.
Seneca, celebrul filosof, spunea că bătrânețea este „oboseala vieții”. Bătrânețea nu înseamnă uzură fizică, asta apare mult mai târziu.
Dar oboseala de viață, dorința de a renunța la activitatea cotidiană, plângerile constante despre oboseală și „sătul de toate” – toate acestea cheamă bătrânețea. E o activare a programului de îmbătrânire: cu cât te plângi mai mult de oboseală, cu atât devii mai bătrân sufletește.
Nu-ți mai cumperi haine noi și frumoase, nu mai urmărești moda și nu-ți mai pasă ce porți. Ești tentat să porți doar haine vechi, „că doar mai am și trebuie să le mai port până se uzează”. Parcă nu mai merită să cheltuiești bani pe haine noi, satisfacția de a purta ceva colorat sau elegant dispare.
Nu-ți mai pasă de atractivitatea ta. Renunți să mai ai grijă de tine, să-ți menții silueta sau tenul proaspăt, să mergi la manichiură, masaj, să ții o dietă sau să faci exerciții.
Indiferența față de propria imagine și dorința de a plăcea cuiva dispar. Ba chiar, uneori, bătrânii preferă să-și ascundă sau să-și „urâțească” aspectul, simțind că nu li se mai potrivește rolul atractivității – ca în „Legenda din Narayama”, unde o femeie tânără își bate singură dinții, doar să se transforme în bătrână.
Renunți la distracții și plăceri. „De ce să mai ieși, să privești ceva nou, să te bucuri de viață? Mai bine stai pe bancă, bârfești, rămâi acasă la televizor și economisești banii.” Astfel, plăcerea de a trăi scade, iar izolarea devine tot mai tentantă.
Acumulezi fără sens – un semn al îmbătrânirii sufletești. Nu mai cheltuiești pe tine, ci strângi bani doar pentru necesități. Fiecare leu devine important și nu de puține ori, aduni fără să știi clar pentru ce.
Uneori devine clar ulterior, când realizezi că „strâng pentru înmormântare” sau pentru a lăsa ceva moștenire – fără să te mai gândești la tine și la viața ta.
În vorbire, tot mai des spui: „Sunt deja bătrân!” La început, o faci cu un soi de autoironie, dar cuvintele activează programul de îmbătrânire: „Sunt deja bătrân. Dragă organism, hai, începe mai repede să îmbătrânești, e timpul!” Cei din jur te văd bătrân fiindcă tu însuți le spui asta, chiar dacă unii încearcă politicos să te contrazică. Spunând „Sunt bătrân!” e ca și când ai zice „Sunt bolnav!”. Cuvintele devin ordine pentru corp, care ascultă.
Nu mai trăiești viața ta. Parcă devii mult mai interesat de viața altora, uneori de oameni pe care nici nu-i cunoști personal. Discuți cu pasiune despre relațiile și problemele celorlalți, te bucuri la bârfă, te pierzi în tabloide și emisiuni de tip „can-can” unde detalii picante despre viața altora sunt savurate și judecate.
Vrei să privești, să comentezi, să critici. Cu cât te ocupi mai mult de viața altora, cu atât viața ta devine mai goală. Și la un moment dat, descoperi că nu-ți mai găsești deloc locul.
Nu-ți mai controlezi vocea. Vorbești adesea pe un ton plângăcios, răgușit, supărat sau răstit. Dispare melodia cuvintelor, fluiditatea și frumusețea vorbirii. Plângerile, tonul iritat sau vocea tremurată arată semnele începerii bătrâneții și activarea acestui program intern.
Toate aceste lucruri țin mult de voința noastră! Avem de ales dacă să lăsăm programul bătrâneții să ne domine sau nu. E nevoie de conștientizare: să ne observăm gândurile, faptele, vorbele și atitudinea față de viață și bani.
Pentru că adevărata bătrânețe, cea de neîntors, vine doar din cauza bolilor grave sau a greutăților copleșitoare. Restul depinde în mare parte de noi și de mediul în care trăim.
Dacă tot auzi insistent că „ești bătrân”, întreabă-te de ce cineva îți repetă asta și ce urmărește? Poate e o încercare de a te lipsi de forță, de independență sau de a te cufunda într-o stare de neputință.
Dar, de fapt, nimeni nu poate reuși mai bine să ne facă să îmbătrânim decât noi înșine. De aceea, merită să fim atenți și vigilenți și să schimbăm acest tipar intern.
