În această dimineață, am deschis Instagramul și am dat peste un reel care sugera că cea mai bună cale de a obține urmăritori este să nu mai spui povești, ci să începi „să vorbești aiureli”.
Instrucțiunile erau simple: ține camera spre fața ta și „povestește” despre tine și viața ta de parcă persoana care privește ar fi lângă tine, asistând la ce se întâmplă în mintea ta. Dar nu oricum: trebuie să fii atent ca fiecare „poveste” să aibă un scop, să-i conducă pe oameni către pagina ta.
Ca să fiu sinceră, prima mea reacție a fost: „Hmm, probabil că ar trebui să încep și eu să povestesc mai mult. Nu fac destul. Oare despre ce să vorbesc? Se pare că un monolog zilnic poate fi cheia succesului.”
Trăim într-o lume care pare să fie în complet dezacord cu nevoile evolutive ale „ego-ului” nostru. Oamenii și-au dezvoltat egoul de-a lungul timpului ca mecanism de protecție – probabil undeva la pragul trecerii de la vânătoare la agricultură, când am început să ne gândim la viitor, la noi înșine, la griji și să ne analizăm permanent, scrie Diana Hill în materialul de pe psychologytoday.
În cartea sa, „Blestemul Sinelui”, Mark Leary descrie egoul ca pe un „aparat mental” creat pentru a reflecta conștient asupra propriei persoane — și arată că acesta a evoluat similar altor adaptări, precum degetele opozabile, pentru a ne ajuta să supraviețuim.
Unii psihologi evoluționiști cred că acea voce din capul nostru — cea care comentează, dă sfaturi, analizează — a apărut pentru a ne ajuta să ne imaginăm consecințele, să concurăm pentru resurse, să planificăm, să gândim strategic, să ne raportăm la ceilalți și chiar să construim culturi.
Dar aici apare nepotrivirea evolutivă: la fel ca apetitul nostru pentru zahăr și grăsime care, într-o lume abundentă, ne poate îmbolnăvi, și fluxul nesfârșit de gânduri autoreferențiale și „povești” despre noi începe să ne rănească. În cazul meu, recunosc, tot acest „zgomot” interior vine la pachet cu multă neliniște.
Ne gândim excesiv la noi și la rezultatele pe care vrem să le obținem. De aici și sentimentul acut de izolare în propriul cap, sentimentul că nu suntem suficient de buni, că „nu vom ajunge niciodată acolo unde ne dorim”. Așa cum mi-a spus ieri o clientă de performanță maximă: „Tot timpul simt că ar trebui să fac mai mult.”
Cuvintele-cheie aici sunt „eu” și „fac”. Sunt semnele clare că egoul se află la cârmă.
Astăzi, când mă gândesc la ego, îl văd drept acea parte din noi care tânjește să aibă dreptate, să fie observată, să fie „umflată” precum un balon cu heliu, doar ca apoi, inevitabil, să se dezumfle și să revină pe podea. Egoul e acea voce care comentează continuu despre tine, totul e despre sine și, sincer, adoră orice selfie.
Iată de ce:
Egoul ne deformează percepția asupra realității
Studiile arată că, atunci când studenții sunt rugați să se evalueze comparativ cu ceilalți pe o listă lungă de calități, majoritatea se cred mai buni decât media. Un exemplu clasic — studiul Mark D. Alicke din 1985 — a arătat că oamenii tind să se considere mai sinceri, mai capabili, „mai buni” decât ceilalți. Acest bias este atât de răspândit încât psihologii i-au dat un nume: „efectul mai bun ca media”.
Egoul urcă și coboară ca un montagne russe
Discutând cu Ron Siegel despre cartea sa, „Actul extraordinar de a fi obișnuit”, am aflat cât de firesc este ca ceea ce urcă să și coboare. Uneori ne simțim grozav, superiori altora, alteori ne simțim mici, rușinați, ca niște eșecuri ambulante. Acest carusel emoțional ne face să ne zbatem mereu, sperând că într-o zi egoul va „reuși” — și va rămâne acolo sus.
Ce înseamnă „ajutor de sine”?
- Fă testul de stimă de sine!
- Găsește un psiholog aproape de tine!
Egoul te ține la distanță de ceilalți
Conceptul de vid în budism este asemănător cu ideea de „sine-proces” din terapia Acceptării și Angajamentului — egoul te face să crezi că ești doar acea voce din capul tău, uitând de „tine” cel în relație, cel care face parte din Natură, cel legat de strămoși. Iar când rămâi captiv în mintea ta, ratezi conexiunea la întreg — ceea ce Dan Siegel numește „Noi-Eul” („MWe”) — adică eul care e și „noi”. Așa ajungem să ne simțim singuri, chiar și în mulțime, cu senzația că totul depinde de noi.
Ce poți face ca să liniștești acest ego care te urmărește peste tot?
Iată câteva sfaturi din psihologie și practici contemplative:
Chemă-l pe numele lui adevărat
În poezia sa, „Te rog, cheamă-mă pe numele meu cel adevărat”, Thich Nhat Hanh ne invită să ne recunoaștem în tot: atât în pirat, cât și în fata refugiată atacată, atât în broască, cât și în șarpe. Poți „chema” egoul pe numele lui real recunoscând că e doar o parte din tine — azi broască, mâine pirat — însă „tu-l adevărat” este mult mai mare și mai conectat la întreg. Iesi din cap măcar pentru o clipă și fii prezent în acest moment. Cine ești, de fapt? Vocea care sperie? Cea care îți spune că ești mai bun ca alții? Sau ceva mai profund?
Întreabă-te: De ce alergi?
Discutând cu Jo Confino, co-autor al unor podcast-uri celebre în america, am primit un sfat simplu: observă când faci eforturi și întreabă-te de ce. Ce te face să alergi continuu spre mai mult, spre altceva? Oare e ego-ul sau e ceva mai profund?
Vorbește mai puțin, ascultă mai mult
Egoul se dizolvă atunci când ne contopim cu ceilalți, așa că încearcă să vorbești despre tine puțin mai rar. Lasa deoparte camera de selfie și cartea de dezvoltare personală. În loc să vezi totul prin filtrul tău, încearcă să te uiți cu adevărat în afară. Ce observi? Ce te intrigă? Ce e în jurul tău?
Ai deja mai multe motive de fericire decât crezi
Când egoul te face să visezi prea departe, adu-ți aminte de simplul gatha de la Thich Nhat Hanh: ai deja destule motive de fericire acum. Întreabă-te: care sunt aceste motive, chiar acum?
Prin conștientizare, prezență și curajul de a ne privi cu sinceritate, putem începe să domolim ego-ul și să reparăm conexiunile cu lumea. E nevoie de exercițiu, răbdare și dorința reală de a ne căuta adevăratul „eu”, dincolo de zgomotul cotidian al minții.
