Copiii sunt comoara de preț a părinților…
„Pentru mine nu am nevoie de nimic, – îmi spune o cunoștință de-a mea, Vera. – Tot ce mă interesează este să-mi văd copiii realizați. Atunci voi simți că am reușit în viață și voi avea cu ce să mă mândresc”. Vera are trei copii și o misiune pe măsură.
Mulți dintre noi ne stabilim această țintă, fiind convinși că dacă nu controlezi mereu copilul, rapid poate intra într-un anturaj nepotrivit care îi va umple capul cu tot felul de concepții nesănătoase, iar totul va fi pierdut.
Părinții ajung deseori să ia controlul total asupra copiilor: aplică disciplină strictă, verifică lecțiile, îi duc la cursuri de japoneză, balet sau canto.
În apropierea zilei mamei, apărea pe internet un videoclip cu o femeie care, la răsărit, își ducea copilul la un cerc extracurricular. În timp ce-l aștepta pe o bancă, a adormit. Totul era prezentat ca pe o dovadă de sacrificiu matern. După cum spun poeții: „Ca să-ți leg viața, în taină mi-o descompun pe a mea”.
Dar adevărul este că, pentru un rezultat cu adevărat valoros, nu trebuie să te sacrifici în totalitate. Dimpotrivă, e esențial să-i arăți copilului cum să trăiască frumos și corect. Să reușești tu, ca să reușească și el. Nu să adormi pe bănci în așteptări care durează cu orele.
Am cunoscut multe astfel de „eroine” – și nu adorm din cauza oboselii, ci pentru că stau până la două noaptea pe seriale online, își iau copiii prin aglomerația orașului doar pentru că e mai prestigios să-i dai la un liceu central, iar nu în școala de cartier, sau doar din dorința de a nu fi acuzate de comoditate de către soți.
În clasa fiicei mele sunt copii ai căror mame spun, ridicând din umeri: „Îl duc la cursuri și meditații de la patru ani, dar tot cu note slabe vine acasă!”. Dacă anii trec și nu vezi rezultate, e momentul să te întrebi de ce.
Cum gândește un părinte care vrea binele copilului?
Crede că trebuie să-l învețe pe copil tot ce știe mai bun. Și îl învață, cu insistență. Îi bagă la cap. Îl convinge, uneori chiar prea categoric.
Ce e greșit aici? Problema apare când copilului i se impune o singură cale de existență, restul fiind respinse. I se spune că nu trebuie să lucreze pentru altcineva, că toți banii merită cheltuiți fiindcă oricum statul îi va pierde sau devaloriza, sau că diplomele nu valorează nimic, doar cei obraznici & vicleni vor avea succes. Ori chiar:
– Fima, fiule, ține minte! Cel mai periculos e să băgi degetele în priză, în mașina de tocat carne și… în verigheta de la nuntă!
Părintele previne: mariajul nu e deloc ușor. Iar copilul reține ideea că familia e un jug; nu așteaptă nimic bun de la viața de cuplu și va căuta orice pretext să fugă de asta.
Banii ca indicator al iubirii părintești
Pe forumurile unde se discută despre emanciparea copiilor adolescenți, tind să apară două tabere opuse. Prima susține că trebuie să-ți răsfeți copilul, să-l scalzi în iubire și afectivitate, doar așa va deveni un adult sănătos și echilibrat.
A doua – e de părere că disciplina e totul, iar pe la 16-18 ani copilul trebuie pus pe picioarele proprii: să se descurce singur în viață.
Ambele sunt extreme. Răsfățul aduce egoism și lipsă de măsură. Prea multă severitate poate duce la traume interioare, lipsă de încredere în lume și pe sine.
Cu cât dai mai mult, cu atât primești mai puțin
Îți crești copilul – parcă urci un munte,
Tot urci și tot mai des suspini –
Cu cât îi dăruiești mai mult suflet,
Cu-atât mai puțin primești în schimb.
Aceste versuri îi aparțin poetului sovietic Eduard Asadov. Însă, în opinia mea, nu vorbesc doar despre copii răsfățați, ci despre excesul de zel părintesc. Un adult ocupat îi va dărui copilului doar o parte din timp, părintele obsedat îi va da întreaga viață.
Oamenii sănătoși psihic nu-și fac scop din a-și „ridica copilul pe picioare”, pentru că cheia constă în a trăi moral, corect, cu demnitate. Copilul va învăța singur când vine vremea să stea ferm. Cel care își face din asta menirea vieții e sortit din start eșecului.
În cele din urmă, copilul obosește de părintele sacrificat. Și se îndepărtează.
„Cel puțin de sărbători copiii mă sunau și le auzeam glasul, acum doar câte un SMS formal – îmi povestește cu tristețe o vecină. – I-am dat tot ce aveam, până la ultima picătură din suflet”.
Întrebarea e: de ce?
Când părintele se dizolvă în viața copiilor, nu rămâne prezent în niciun alt domeniu. Dragostea părintească imensă, copleșitoare, devine o povară greu de dus.
Se spune în cultura evreiască: dacă vrei să-ți vezi copiii pe picioare – ia-i de pe umerii tăi.
„Umerii” nu înseamnă doar grijă excesivă, hrană cu lingurița sau un frigider ticsit, bani de buzunar sau orice dorință îndeplinită instantaneu. Înseamnă și stereotipuri impuse, sfaturi necerute, instrucțiuni inutile. E ca atunci când copilul nu poate merge unde vrea el, ci doar acolo unde e dus: îi răpești șansa de a-și alege propriul drum și propria perspectivă.
Sursa: Madam Helga
