De-a lungul anilor, totul este diferit. Îți lovești genunchiul când ești copil – plângi, te doare. Vine mama și te tratează cu verde de briliant. Și atunci vei plânge din nou. Dar mama va sufla peste rană și totul va trece. Și tu fugi fin nou să te joci. Și în câteva zile coaja va cădea, totul va fi uitat.
Și acum cazi, îți rănești genunchiul – te doare. Dar nu plângi. Este penibil pentru un adult să plângă. Genunchiul tău se va umfla, astfel încât să nu poți merge, te doare; unguentele și injecțiile scumpe nu ajută cu adevărat. Iar consecințele pot fi grave. Și nu are cine să sufle pe rană și să te consoleze. Da, și neputincios, de fapt…
Așa este și cu rănile emoționale. Se întâmpla și în copilărie. Dar te ridicai repede și alergai din nou pentru a te juca, a discuta, a-ți face prieteni și a avea încredere.
Și apoi, de-a lungul anilor, nu mai este la fel. Vei cădea. Cumva te vei ridica sau te vor ridica oamenii buni. Nu plângi, dar nici nu poți merge. E dureros. Nu mai ai putere să te joci, să-ți faci prieteni, să ai încredere. Șchiopătezi mult timp. Și rana doare mult timp – uneori pentru tot restul vieții.
Nu mai există lejeritate, recuperare rapidă, plasticitatea unui copil.
Și fiecare rană doare mult timp. Și apoi șchiopătezi mult timp.
Și există tot mai mulți oameni de-a lungul anilor care nu merg să se joace cu alții. Și încearcă să pășească cu atenție… Pur și simplu au căzut dureros sau i-a împins cineva.
Rănile mentale și vânătăile se vindecă greu la adulți…
