Trebuie să lucrez constant la ceva în mine? Nu, lasă, tot nu va funcționa.
Să presupunem că a trebuit să săpăm mult pentru a înțelege programele subconștientului Ai învățat să faci față emoțiilor, să le înțelegi, să renunți. Recunoști modele de comportament. Construcțiile minții și ceea ce iese în prim-plan atunci când vrem să reacționăm.
Încercăm să nu reacționăm toxic pentru noi înșine, oamenii și mediul din jurul nostru. De fiecare dată o facem mai bine decât înainte. Și totuși există oameni toxici, precum și obstacole pe drum.
Înseamnă asta că trebuie să lucrăm prin ceva din nou și din nou?
Merită să recunoști momentul în care trebuie să ieși din săpăturile constante. Nu sta pe acolo. Pentru că nu trebuie să lucrezi constant la ceva, pentru că atunci viața scapă.
Când radiam un sentiment de inferioritate, suntem conduși de un model de străduință pentru perfecțiune în care fiecare detaliu este rafinat și, prin urmare, „bun”.
Acest lucru se manifestă prin faptul că, chiar și atunci când viața merge bine și suntem ocupați cu îndatoririle și plăcerile noastre, găsim cu nerăbdare alte detalii discordante la care acum trebuie să ne îndreptăm atenția, căutând noi găuri în noi înșine.
Sau poate că în acest moment, din moment ce viața curge mai conștient decât înainte, pentru că știm mai multe despre noi și despre natura lumii, învățând lecții importante din experiență, merită să renunțăm? Ai încredere în înțelepciunea dobândită din experiență?
Dezvoltarea personală nu constă în atingerea unei stări de purificare perfectă, pentru că, în adevăr, nu există fund. Ideea este să te cunoști și să-ți înțelegi limitările, punctele forte și domeniile în care puterea necesită creativitate și libertate de acțiune. Și avem încredere în noi înșine că vom face față unei situații dificile fără a evita dificultățile.
Starea ideală este starea în care ne acceptăm imperfecțiunea și încetăm să ne înecăm în ea. Ne acordăm dreptul de a ne bucura de viață în ciuda volatilității care este un element constant al realității.
Ne sprijinim reciproc atunci când există o criză și ne concentrăm pe rezolvarea problemelor, mai degrabă decât pe eforturile pentru o stare în care eliminăm permanent crizele și problemele. Acesta nu este un semn de trezire, ci de naivitate.
Trezirea, așa cum sugerează și numele, este sfârșitul iluziilor, viselor și basmelor noastre pe care obișnuiam să le credem.
Aceasta este împământarea și adaptarea la condițiile de viață. Aceasta este reconcilierea cu sine și sfârșitul umilirii propriei ființe sau, dimpotrivă, sfârșitul megalomaniei spirituale. Acum este important să învățăm să acceptăm lucrurile așa cum sunt, și nu așa cum ne-am dori să fie.
Aceasta este recunoașterea adevărului că tot ceea ce este exterior vine din interior, adică tu l-ai creat. Apoi renunțăm la fiecare detaliu pentru că deja ne acceptăm punctele forte și punctele slabe. Înțelegem că nu ne putem schimba, ne putem deschide și să fim din ce în ce mai mult noi înșine.
Apoi începem să trăim în conformitate cu adevărata natură, și nu în conformitate cu viziunea „eu-l” ideal – acesta este unul dintre capcanele minții ego-ului care vrea să câștige o medalie pentru spiritualitate.
