Trecutul nostru nu ne definește, ci ne modelează. Durerea de acum zece ani nu mă ține ostatic, ci există într-o parte din mine care apare rar la suprafață.
Tragediile prin care trecem în viață ne schimbă punctele de vedere. Poate că ne fac mai conștienți, vulnerabili sau paranoici sau poate ne fac să ne schimbăm viața în moduri semnificative sau minore. Dar, ca și anii, experiența noastră vine la noi în diferite anotimpuri și etape.
Durerea și trauma rămân la suprafața conștiinței noastre atât timp cât este nevoie. Acesta este începutul vindecării.
Uneori suferința este singura noastră cale de ieșire. Cred că este nevoie să simți tot ceea ce simți, fără a încerca să găsești nicio scuză sau explicație pentru acest lucru și fără a încerca să le faci față.
Și abia atunci vei avea șansa să înțelegi ce ți s-a întâmplat. Uneori trebuie să experimentăm o explozie în noi înșine timp de un minut înainte de a putea începe să gândim.
Nu am ajuns imediat să înțeleg acest lucru, deoarece ceața după „sentimentul” experimentat nu s-a putut risipi ani de zile. Aceasta este etapa din viața ta în care te afli într-un punct mort, când nu te miști înapoi sau înainte. Când încă ai prea multă durere în tine, dar viața merge înainte.
Următoarea etapă este schimbarea – etapa în care această durere nu te mai ustură și te rupe atât de mult. Este posibil să nu fie încă o „vindecare” completă, dar deja te simți mult mai bine. Am putut să mă vindec complet de durere doar câțiva ani mai târziu – numai în relația mea actuală.
El a devenit binecuvântarea mea – persoana care mi-a arătat ce înseamnă să iubești și să fii iubit. A umblat cu mine prin durerea pe care încă o simțeam fără să mă oblige să mă schimb.
A încercat să înțeleagă de ce toate aceste răni încă nu se vindecă în mine nici după atâția ani, dar lângă el nici măcar nu am crezut că nu este capabil să empatizeze cu mine.
Durerea și trauma pe care o avem în noi nu dispar niciodată. Ele rămân mereu cu noi. Nu sunt șterse niciodată din jurnalele și poeziile noastre vechi.
Această durere încă se face simțită în nopțile întunecate, în timpul săptămânilor nefericite care se întâmplă când ne pierdem în propriile noastre gânduri.
Îmi amintesc cât de pierdut m-am simțit în acele zile, care, în cele din urmă, s-au întins de ani de zile. Îmi amintesc că nici măcar nu mi-aș fi putut imagina că după un timp totul ar funcționa pentru mine.
Cum mi-aș fi putut imagina că cineva ar vrea să facă parte din capul meu confuz? Adevărul este că, dacă îmi amintesc acest lucru, înseamnă că toate acestea au rămas în trecut.
Oamenii pe care îi lăsăm în viața noastră, ca parteneri sau prieteni, nu ne vindecă, nu șterg părți din personalitățile noastre, nu ne ignoră. Merg alături și ascultă. Ei ne arată cu blândețe unde suntem. Ei ne văd sinele adevărat.
Nu cred că cealaltă persoană mă poate vindeca. Nu cred că o altă persoană este capabilă să umple orice spațiu gol care se află în interiorul nostru. Dar cred că oamenii care ne iubesc, ne susțin în timp ce noi înșine ne completăm golurile.
Ei sunt capabili să vadă în noi puterea pe care preferăm să o ascundem. Ei sunt capabili să vadă viitorul, care ne este ascuns, de aceea ajută să-l vedem în părți. Ne susțin atunci când procesul de vindecare este dificil, dar ei înșiși nu ne vindecă.
Bagajele noastre încetează să mai fie bagaje pentru că nu mai sunt ceea ce transportăm. El încetează să fie ceea ce ne împiedică să mergem înainte, ceea ce ne uzează. Acest bagaj se transformă pur și simplu într-o cicatrice – deși neplăcută – care va trăi întotdeauna într-un mic colț al sufletului nostru.
Dar această cicatrice nu ne va împiedica să trăim mai departe, pentru că vom continua să creștem. Sufletul este un lucru elastic.
