Felul în care te tratezi zi de zi spune mai multe despre relația ta cu tine decât orice răspuns la întrebarea „Te iubești pe tine?”. Mulți dintre noi credem că răspundem sincer – unii afirmă cu încredere că se apreciază, merg la terapie, au grijă de sine, știu să spună „nu”. Alții recunosc direct că au o stimă de sine scăzută. Însă psihologii spun că niciunul dintre aceste răspunsuri nu vorbește, de fapt, despre cum ne raportăm real la propria persoană.
Psihicul nu este interesat de ce crezi sau spui despre tine. Observă, însă, cât de atent(ă), blând(ă) sau critic(ă) ești cu tine în fiecare zi, nu doar în momentele inspirate sau rare. Tocmai de aceea, atenția specialiștilor este asupra obiceiurilor de zi cu zi, nu asupra declarațiilor grotești. Există trei lucruri pe care nu le poți ascunde – și care reflectă limpede relația ta cu tine.
Cât timp îți petreci pedepsindu-te pentru greșeli?
Toți greșim, dar fiecare reacționează diferit când vine vorba despre propriile erori.
Unii trag concluzii și merg mai departe în doar câteva ore. Alții, însă, se întorc vreme de săptămâni cu gândul la un dialog nereușit, o remarcă stânjenitoare sau o decizie neinspirată. Întorc situația pe toate fețele, ca și cum ar putea schimba ceva în trecut.
Interesant este că nu e vorba aici de simțul responsabilității, ci de tendința de a te pedepsi singur(ă). Cu cât relația cu tine este mai critică, cu atât te judeci mai mult, iar procesul intern de mustrare nu se termină nici după mult timp de la greșeală.
Poți primi cu încredere aprecierile celorlalți?
Imaginează-ți că cineva îți spune: „Te-ai descurcat excelent!” Ce urmează?
Unii răspund simplu: „Mulțumesc”. Alții caută imediat contraargumente:
- „A fost doar noroc.”
- „A fost o întâmplare.”
- „Oricine ar fi făcut asta.”
La prima vedere, poate părea modestie. Dar, în realitate, este vorba despre lipsa încrederii în propria valoare.
Dacă ai o părere bună despre tine, nu trăiești cu obsesia că trebuie să demonstrezi ceva sau să fii perfect(ă). Primești și aprecierile, fără să simți nevoia să le respingi sau să le demonstrezi neadevărul. Nu simți rezistență internă la vorbele bune.
Ce accepți drept normal în relațiile cu ceilalți?
Aceasta este, probabil, cea mai sinceră oglindă a felului în care te tratezi. Nu ce ți-ai dori de la viață – ci ce tolerezi ani la rând.
Dacă vezi drept normale lipsa constantă de respect, răceala din partea partenerului, comportamentul agresiv al unui șef sau o „prietenie” în care ești căutat(ă) doar când poți fi de ajutor – nu este doar vina celor din jur.
Adevăratul motiv este că mintea ta a încadrat deja acest tipar ca fiind „în regulă”. Nu suporți niciodată ceea ce consideri inadmisibil. Suporți doar ceea ce ai decis, undeva în interior, să fie normă pentru tine. Aici se văd cel mai clar granițele stimei și grijii față de propria persoană.
Ce înseamnă cu adevărat iubirea de sine?
Adesea, psihologii uită să puncteze un lucru esențial: iubirea de sine nu este o emoție trecătoare. Este, de fapt, un sistem de decizii mărunte, luate zi de zi.
Alege să nu te justifici atunci când nu ai greșit. Pleacă din acele locuri sau relații în care nu ești respectat(ă). Nu transforma o greșeală într-o condamnare pe viață. Și nu respinge complimentele doar pentru că nu ești obișnuit(ă) cu ele.
Paradoxul? Atitudinea față de tine nu se schimbă niciodată cu promisiuni mărețe de tipul „de mâine îmi încep viața nouă”. Se transformă abia în clipa în care, pentru prima dată, te alegi cu adevărat, chiar dacă e vorba de un gest mic, aparent nesemnificativ. Din aceste gesturi se creează, cu timpul, demnitatea și respectul autentic față de propria persoană – nu demonstrativ, nu zgomotos, ci profund și real.
