Ne place să ne comportăm ca și cum oamenii din jurul nostru nu ar avea nici o valoare. De fapt, întreaga noastră societate este construită pe acest principiu. Ne spunem reciproc să ne concentrăm pe dezvoltarea carierei și abia apoi să ne gândim la relații.
Rămâi acasă la sfârșit de săptămână pentru a economisi timp și bani. Rămâi calm și detașat, deoarece manifestarea slăbiciunii va vorbi despre posibilitatea de fi folosiți.
Am redus rolul interacțiunii dintre oameni la ceva secundar (neimportant). Ne mutăm într-un alt oraș și ne spunem: „Deci, acum trebuie să ne facem niște prieteni noi.” Începem un nou job cu gândul: „O ieșire comună cu colegii va fi utilă pentru cariera mea”.
Ne spunem că comunicarea nu joacă niciun rol. Spunem că viața noastră ne aparține doar nouă. Am observat însă o tendință certă, direct legată de motivul pentru care mulți resping însăși conceptul de societate.
În ciuda pledoariilor noastre continue pentru independență și declarații neclintite ale forței noastre proprii, suntem oameni disperați.
Provoacă orice tânăr de 20 de ani la o conversație sinceră și va recunoaște că îi lipsește dragostea, atenția, compania și intimitatea. Ei caută dragoste și un sentiment de apartenență care să-i facă oameni adevărați, ca și cum nu am vrea să o recunoaștem. Pentru că viața noastră este la fel de bună ca și oamenii prezenți în ea.
Oricât de reușită e și indiferent de cât de mult câștigăm, viața noastră este lipsită de sens dacă o petrecem în singurătate.
Trebuie să sărbătorim victoriile cu cineva. Avem nevoie de prieteni cu care să ne întâlnim și să discutăm cele mai mari eșecuri ale noastre. Avem nevoie de oameni cu care să ne putem umple viața de râs, în ciuda oricăror dificultăți în viață. Avem nevoie de cei care umplu momentele triumfului cu entuziasm, dragoste și sprijin. Avem nevoie de cei care ne vor înțelege pe deplin. Avem nevoie de sentimentul că cineva are nevoie și el.
Adevărul despre viața noastră este că nu ar trebui să fim singuri. Încă din prima zi pe această planetă, oamenii au stat împreună, susținându-se, dezvoltându-se, învățând și completându-se reciproc. Societatea este mai mult decât doar suma componentelor sale. Suntem mai puternici ca grup decât dacă am acționa singur. Și totuși, într-un fel am reușit să uităm de asta.
Suntem atât de absorbiți de individualism încât am uitat de nevoia noastră primordială de a fi partea din ceva. Pentru că, până la urmă, să trăiești singur nu va fi niciodată la fel de plăcut ca atunci când ești înconjurat de alți oameni.
Vârfurile noastre nu vor deveni niciodată la fel de înalte decât vor deveni când sărbătorim realizările noastre cu cei care ne iubesc. Cu ei, eșecurile noastre nu vor fi la fel de groaznice ca atunci când le vom face față singuri.
Cu dragoste, poți calma atâta durere! Și câte forțe pot fi mobilizate prin conexiuni cu alte persoane!
Până la urmă, viața noastră poate fi bogată și impresionantă, chiar dacă o trăim singură. Dar calitatea sa va fi întotdeauna măsurată de oamenii prezenți în ea, indiferent dacă o recunoaștem sau nu.
Imagine reprezentativă de Roberto Nickson, de la Pexels
© Articol tradus sau scris de Psihologia de Azi
