Răbdarea este o virtute doar atunci când ne sprijină să creștem. Când însă înseamnă să înghițim la nesfârșit iritarea și furia, prețul poate fi psihosomatic: dureri de cap, tensiune arterială crescută, apendicită supurată, dureri lombare și osteocondroză — tot ceea ce, la nivel de sens, ține de acumulare și presiune.
În plus, răbdarea „oarbă” poate opri dezvoltarea personală, poate duce la dezadaptare socială și aduce plictiseală și stagnare în relații și în viață.
Ce anume îndurăm, cum și de ce? Care sunt beneficiile secundare ale acestei stări și ale comportamentului asociat? Și cum influențează ele felul în care ne adaptăm creativ la lumea din jur?
Ce îndurăm, cum și de ce?
În rândurile de mai jos vorbim concret: ce îndurăm, cum o facem și de ce? Care este beneficiul secundar pentru noi, la nivel emoțional și comportamental? Și cum se răsfrâng toate acestea asupra noastră, asupra relațiilor și a capacității noastre de a ne adapta creativ mediului?
Ce îndură cel mai des oamenii?
Iritarea și furia pe care le simt, dar pe care nu le împărtășesc cu ceilalți.
Cum îndură?
Tăcut. Răbdarea tinde să fie tăcută.
De ce?
Aici e un câmp întreg de motive!
- ca să nu stric relația;
- ca să nu plece la alta;
- ca să nu mă dea afară de la job;
- ca să-mi „păstrez nervii”;
- ca să nu par o scandalagioaică, o „isterică”;
- ca să nu afle lumea ce simt;
- pentru că „nu duc” conflictele și certurile;
- ca să fiu iubit/ă;
- și așa mai departe.
Focalizarea principală cade pe relații, pe imaginea de sine și pe nepriceperea de a te adapta creativ.
Totul pare dus la extreme.
De exemplu: dacă îi spui soțului că ești furios/ă pe el, pleacă imediat? Atunci ce v-a ținut atâția ani împreună? Întrebare!
Sau ideea de a „arăta ca o femeie de piață”. Cum vine asta? Te așezi în mijlocul camerei și începi să vinzi șosete și batiste, strigând la toată lumea? Și tot așa, toată viața?
Ei bine, nu pare să ne paște un asemenea comportament.
În opinia mea, primul lucru care activează răbdarea nesănătoasă este o formă de „globalizare” perceptivă (o distorsiune cognitivă — generalizarea), adică așteptarea unor schimbări totale în viață, dacă nu mai răbdăm. Că soțul te va părăsi, că te vor concedia, că vei deveni „isteric/ă”, că vor urma conflicte pe care sigur nu le vei suporta.
Da, uneori, exprimând iritarea sau furia în fața celor apropiați, riscăm: intrăm într-o zonă de necunoscut, de contact cu noul. Dar nu atât de global!
Așadar, la ce am ajuns? Frica — capul tuturor! Răbdăm pentru că ne este frică.
Frica este emoția care reglează distanța dintre apropiere și îndepărtare. Ne temem tocmai de ceea ce ne dorim. Sau, cel puțin, de ceea ce am scos din fundal și asupra căruia ne-am concentrat energia, de ceea ce ne interesează și căruia i-am atribuit o anumită semnificație.
Și iată-ne: fără să intrăm în contact cu noul, fără să riscăm să ne apropiem, fără să ne satisfacem interesul, răbdăm! Iar principalul nostru „ajutor” aici este frica. Treci peste frică — dispare frica, dispare și răbdarea nesănătoasă.
Cine conduce fricile noastre? Experiența personală, experiența oamenilor pe care îi considerăm autoritari, opiniile pe care le ascultăm, ideile, fanteziile.
Desigur, dacă prin apartament umblă un tigru mare și frumos, care ne atrage atenția, frica e firească. Se activează frica arhetipală, trăită de strămoșii noștri.
Și atunci intră în scenă reacțiile de bază: îngheață, fugi, lovește!
Ce alegi? Strategia ta de comportament aduce cu sine și o semnătură emoțională:
Îngheață — răbdare, frică ce se transformă în groază.
Fugi — aceeași groază, doar că i-ai pus picioare.
Lovește — furie și mânie.
Strategia ta de comportament este un marker.
Cel mai des, răbdarea îi privește pe cei care „îngheață”. La început îndură frica, apoi îndură iritarea și furia.
Concluzii ale acestui raționament
Răbdarea este cel mai frecvent legată de strategia „îngheață”. Înghețăm din frică. Iar frica are rădăcini în experiențe anterioare și în evenimente traumatice semnificative. Mecanismul de generalizare se transferă asupra situației prezente și, astfel, aproape că exclude posibilitatea unui comportament nou.
Frica ne constrânge să răbdăm circumstanțele. Persoana care procedează astfel obține beneficii secundare iluzorii sau reale — conservarea imaginii de sine, a fondului emoțional și menținerea relațiilor, ceea ce, din punctul meu de vedere, este discutabil. De aici pot porni reflecții filosofice.
Merită să-ți păstrezi imaginea ideală (sau aproape ideală) neatinsă?
Merită să plătești cu psihosomatică și cu sărăcirea fondului emoțional, folosind mereu același set de emoții?
Merită să plătești pentru răbdare cu sărăcirea și plictiseala în relații, acolo unde totul e previzibil, static și „mort”?
Merită să-ți tratezi astfel propria viață?
Și multe altele…
Dar ce este, de fapt, răbdarea?
Răbdarea are un ritm lent și stabil, orientat spre menținerea direcției către un scop propus.
Răbdarea ne permite să continuăm să înaintăm și, în același timp, pe măsură ce progresăm, ne oferă timp să ne evaluăm și să ne reevaluăm acțiunile, criteriile și chiar ținta. Răbdarea este emoția potrivită atunci când rezultatul dorit are nevoie de timp pentru a prinde contur.
De pildă, tricotatul: lucrezi rând după rând și, când începi, știi că îți trebuie răbdare.
Răbdarea nu este potrivită dacă neatingerea scopului aduce consecințe negative serioase. Atunci e nevoie să iei măsuri, să treci la acțiune, să ceri ajutor, să te pui la adăpost, să-ți salvezi animalele de companie.
La fel, răbdarea nu este adecvată când ești înșelat/ă într-o chestiune importantă sau când ți se refuză constant avansarea în carieră.
Cu alte cuvinte, contexte în care este (sau va deveni) periculos să lași lucrurile să curgă de la sine nu sunt potrivite pentru sentimentul de răbdare.
