Îți frângi inima trezindu-te în fiecare dimineață și te plimbi mulțumumit prin casă. Confundând monotonia cu confortul.
Când analizezi viața ta și nu reușești să găsești nicio scânteie, vreo poftă și niciun motiv să râzi până când te doare sau dansezi de pură emoție, atunci te vei uita la propria ta viață și vei simți nimic altceva decât dezamăgire.
Dezamăgire, plictiseală și, în cele din urmă, frângere de inimă.
Pentru că nimic nu este mai sfâșietor decât să realizezi că există într-o viață care nu face absolut nimic pentru tine. Că viața ta trece pur și simplu prin mișcări, mai degrabă decât să pulseze, să alimenteze, să împingă și să tragi.
Îți frângi inima când îți pierzi vocea. Când preferi doar să stai „să asculți”, riști „să nu fii auzit niciodată”.
Când faci loc părerilor altora, ceea ce este admirabil, dar nu găsești niciodată loc pentru ale tale. Când te pierzi atât de mult în strigătele proverbiale ale tuturor celorlalți, încât uiți să iei o secundă și să vorbești pentru tine.
Pentru că nimic nu va fi mai sfâșietor decât momentul în care devine clar că abia mai este loc pentru tine în propria ta existență. Că ai cultivat o lume care cumva nu te ia în considerare. Că cumva, exiști într-un loc căruia nu-i pasă de tine.
Îți frângi inima refuzând să renunți la oamenii care te-au lăsat deja. Făcând case din fantome și umplându-ți inima cu promisiuni goale care iau forma oamenilor. Pentru că durerea de inimă nu este de evitat.
Nicio rezistență nu poate face pe cineva să te iubească. Nici o cantitate de exigență nu poate forța pe cineva să rămână atunci când a avut un picior de ușă chiar și atunci când nu ai observat.
Îți frângeți propria inimă neprivindu-te în oglindă din când în când. Prin faptul că nu te verifici pe tine, doar presupunând că ești bine.
Când nu îți pui întrebări sau nu te forțezi să ai o conștiință de sine egală, în cele din urmă te pregătești să fii zdrobit de propria ta negare.
Ambivalența nu este atrăgătoare, iar ignoranța nu este niciodată cu adevărat fericire. Pentru că acea ignoranță nu este pentru totdeauna, iar a o înfrunta mai târziu înseamnă doar a evita inevitabilul.
A fi orb la propriile greșeli și lacune este sfâșietor. Nu te poți aștepta ca cineva să aibă grijă de tine, să fie antrenorul tău, să te sprijine, să te verifice și să te tragă la răspundere.
Singura persoană pe care te poți baza cu adevărat pentru a fi cel mai bun avocat pentru tine ești tu. Și a fi ceva mai puțin decât atât pentru tine este, ei bine, sfâșietor.
Îți frângi inima pur și simplu ignorându-ți inima în primul rând. Gândind și acționând numai cu capul tău și nu ținând niciodată cont de nimic altceva.
Ignorarea sentimentelor tale nu va rezolva niciodată nimic. Și ignorarea instinctului tău te va lăsa dezamăgit pe termen lung.
Uneori este bine să conduci cu emoție pură, sentiment pur. Uneori, acea impulsivitate se va transforma în ceva mai mare decât și-ar fi putut imagina vreodată rațiunea.
Și uneori, singura modalitate de a ajunge la acel punct este să ai încredere în inima ta și să sări chiar și atunci când este ultimul lucru pe care vrei să-l faci.
Adevărul este că, la un moment dat în viață, îți vei frânge propria inimă. Îți vei face mai mult rău decât credeai că este posibil și vei rămâne ținând piesele între vârfurile degetelor, blestemându-te în interior pentru că ești atât de prost.
Dar adevărul este că, în timp ce spărgerea inimii (autoimpusă sau de altă natură) este absolut inevitabilă, asta nu înseamnă că este definibilă. Pentru că durerea sufletului nu te definește.
Așa că, chiar și atunci când ești responsabil pentru durerea din inima ta, mai ai de ales. Pe tine.
