Îmi pierd încet interesul pentru ceea ce cred alții despre mine. În sfârșit, încep să prețuiesc propria mea părere mai presus de părerea altora, mai ales când este vorba despre modul în care mă văd pe mine și viața mea.
Nu mai simt nevoia să fiu pe placul tuturor. Încep să înțeleg că aceasta este o ispravă imposibilă și nimic altceva decât un joc al ego-ului pe care nu îl voi câștiga niciodată.
În schimb, îmi voi permite să spun „NU”, să stabilesc limite și să mă pun pe primul loc dacă este necesar. Voi avea încredere că oamenii potriviți vor rămâne și că cei care pleacă nu sunt destinați pentru mine. Și îi voi lăsa să plece cu har.
Îmi pierd încet dorința de a încerca să mă potrivesc în locuri în care știu în adâncul meu că nu aparțin. Am terminat să mă schimb în orice fel în încercarea de a mă potrivi în percepția altora despre ceea ce cred ei că ar trebui să fiu.
Acum înțeleg că nu sunt pentru toată lumea și nu toată lumea este pentru mine și acesta este unul dintre lucrurile care fac viața mult mai interesantă.
Îmi pierd încet-încet dorința de a dovedi că oamenii greșesc. Acum accept că ei pot avea părerile lor despre mine și, în cele din urmă, nu este treaba mea. Ei pot să mă displacă, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă displac și pe mine. Adevărul lor nu trebuie să fie al meu.
Îmi pierd încet voința de a continua să încerc să forțez conexiunea acolo unde în mod clar nu există. Pentru că asta doar îmi drenează energia și elimină relațiile pe care le am. Îmi dau seama că este mai bine să investesc în cei care investesc în mine și să reduc excesul.
Îmi pierd încet răbdarea să trăiesc o viață care nu-mi aparține. Am încetat să urmăresc vise pe care alți oameni le consideră impresionante sau valoroase și, în schimb, voi urmări cu înverșunare doar lucrurile care mă fac să mă simt cel mai mândru. Pentru că oricum nu a fost vorba despre ei. Și nu va fi niciodată.
