Cu cât îmbătrânești, cu atât simți nevoia de tăcere, singurătate, libertate de orice împrejurări zadarnice. Pentru că resursele nu mai sunt inepuizabile și necesită un tratament atent.
Și le poți salva fără a te goli fără milă acolo unde te afli cu greu și cu cei cărora sufletul tău nu-i sunt plăcuți.
Adesea vreau să tac. Și fac asta descoperind plăcerea propriei mele liniște, în care nu există multă emoție pentru a contesta, dovedi sau introduce întotdeauna copeici nesolicitate ale părerii mele peste tot.
Nu mai cred că ar trebui să fie interesant pentru toată lumea. Nu mai particip, așa cum am făcut cândva, la toate discuțiile. Nu comentez nimic, nu mă cert cu nimeni, nu urmăresc reacțiile altora față de mine.
Acest lux este de mult cu mine – pentru a permite tuturor să se gândească despre mine orice vrea. Și se dovedește că așa obțin în viață o comunicare mai bună, relații mai bune, conexiuni mai bune.
De ce? Pentru că atunci când nu joci niciun rol de dragul aprobării cuiva, ești găsit de către ai tăi, și nu de aceiași purtători de măști.
Omul nu are nevoie de o viață ca un carnaval.
Are nevoie de viața lui. Iar carnavalul este sărbătoarea altcuiva, unde chiar trebuie să te distrezi după regulile altcuiva: te îmbraci în pene și să dansezi de parcă ar trebui să distrezi lumea întreagă.
Și, într-o zi, trebuie să decizi exact – ai nevoie de întreaga lume, pe care trebuie să o satisfaci neobosit, ieșindu-ți din pielea ta, sau e suficient propria viață- în care sunt doar cei pe care vrei să-i vezi în ea mereu, și unde totul este reciproc și nu unilateral…
